Dana Pop este unul dintre cei mai importanți și activi specialiști în industria alimentară, membră în diferite jurii de specialitate la concursuri de produse alimentare, trainer autorizat pentru cursuri de degustători de vinuri, mezeluri, brânzeturi, cafea sau ulei de măsline. Este doctor inginer în biotehnologii alimentare, importator de vinuri și consultant pentru jucătorii din industria alimentară și cea de restaurante, cărora le oferă know how de la proiectare tehnologică pentru fabrici de alimente până la realizarea de conținut legal pentru etichete (DoctorAlimente.ro). Expertul a explicat pe scurt tot ce ar trebui să știm despre E-urile alimentare. Reporter: Ce înseamnă E-uri bune și mai puțin bune? Dana Pop: Toate E-urile care apar pe etichete sunt aprobate de autoritățile europene, ceea ce înseamnă că ar trebui să fie sigure. Există însă unele cu potențial cancerigen – le regăsim în produse – și mai sunt unele despre care studiile se contrazic sau, poate, nu sunt suficient analizate ori nu avem date destule pentru o concluzie clară. Toate ingredientele alimentare utilizate în produsele alimentare și care au rol de aditiv alimentar (conservant, îngroșător, acidifiant, emulgator, agent de afânare etc.) au fost îndelung studiate de către EFSA (European Food Safety Authority) în Europa și de FDA (Food & Drug Administration) în SUA. În Europa, ca să poată fi mai ușor distinși, aditivii alimentari au fost denumiți scurt prin litera E urmată de trei sau patru cifre. Prima cifră reprezintă clasa de aditivi alimentari din care face parte aditivul alimentar, iar celelalte cifre sunt alese aleatoriu în funcție de cum au fost studiate. Astfel, în mare, din grupa 1 fac parte coloranții, din grupa 2 conservanții, din grupa 4 îngroșătorii și texturanții, din grupa 9 fac parte îndulcitorii artificiali ș.a.m.d. Aceste substanțe cu rol de aditiv alimentar sunt fie substanțe chimice obținute prin sinteză, fie extrase din pământ și apoi purificate pentru a putea fi utilizate în industria alimentară sau sunt pur și simplu extrase din produse vegetale (vezi colorantul beta-caroten, texturantul pectină, guma locust extrasă din roșcove). Ultimele exemple, deși sunt obținute din natură, sunt purificate, concentrate și standardizate pentru a putea fi stabile la procesele tehnologice aplicate în industria alimentară și de aceea și ele au căpătat un număr E urmat de 3-4 cifre. Ca să vă dau un exemplu concret, în morcov există în mod natural colorantul beta-caroten, care însă nu are concentrația corespunzătoare pentru a vopsi, spre exemplu, ouăle în culoarea galbenă, că tot abia a trecut Paștele și am mâncat ouă vopsite. Există aproximativ 320 de aditivi alimentari autorizați pentru a fi utilizați în Europa și care sunt clasificați în 26 de categorii funcționale. Ei au fost utilizați încă din timpuri străvechi, dar au fost studiați cu atenție din anul 2008 de către EFSA, luându-se în considerare toate datele disponibile privind proprietățile chimice și biologice, toxicitatea potențială și estimările de expunere alimentară ale acestora. Astfel, există clase de aditivi alimentari, în special așa-numiții aditivi din grupul I, care pot fi adăugați într-un produs alimentar cât de mult dorești, adică quantum satis. Problema este că utilizarea lor în exces este scumpă și de obicei poate determina apariția defectelor: de gust (amar, rânced), de textură (prea făinoasă, prea grunjoasă, prea elastică etc.) și bineînțeles de miros (prea chimic). De asemenea, există grupa conservanților, foarte atent verificată, deoarece aceștia nu pot fi utilizați decât în anumite proporții maxime, proporții care pot fi foarte ușor de verificat dacă au fost respectate, prin analize simple de laborator. Oricum, doza maximă admisă de legea aditivilor alimentari, în Europa (Regulamentul CEE nr. 1129/2011) este mult mai mică decât doza care conferă toxicitate (de minim 10 ori) sau doza letală. Problema este când toți acești aditivi se adună și pot crea un cumul de mici toxicități care se observă cel mai ușor la nivelul ficatului, care are rolul de a curăța organismul de toxine. Reporter: Cum le diferențiem? Ar trebui să le învățăm pe de rost? Dana Pop: În Regulamentul CEE nr. 1169/2011, cunoscut ca și legea etichetării, la nivel european, sunt prezentate clasele de aditivi alimentari în funcție de rolul pe care aceștia îl joacă într-un produs alimentar. Astfel, legislația îți permite să nu utilizezi numărul E, ci poți utiliza denumirea legală a unui aditiv alimentar, de exemplu acidul citric, care este E 330. Acidul citric este unul din cei mai uzitați aditivi alimentari și poate avea mai multe roluri: de acidifiant, de corector de aciditate, de antioxidant. Înșiruirea de cifre de după litera E a unui aditiv alimentar (sau chiar denumirea lor) nu este nevoie să fie memorate, deoarece legiuitorul european a impus prin legea europeană a etichetării, care este valabilă și trebuie respectată de toate țările membre UE, declararea aditivilor alimentari precedați de denumirea categoriei din care fac parte, în funcție de rolul pe care aceștia îl joacă în produsul alimentar obținut cu ajutorul lor. Adică, dacă acidul citric a fost utilizat pentru acidifierea produsului alimentar, atunci el va fi declarat în lista de ingrediente astfel: „acidifiant: acid citric”. Dacă a fost utilizat pentru corectarea acidității, declarația din lista de ingrediente va fi: „corector de aciditate: acid citric”. Ca o concluzie, nu este nevoie să învățăm pe de rost niciun număr de aditiv alimentar, fiindcă nu ne ajută prea mult, ci este mult mai benefic să citim cu atenție eticheta și astfel să alegem produse cu o listă de ingrediente cât mai mică. Sursa: g4food.ro Dacă apreciezi știrea, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like!