De origine din Țara Făgărașului, brașoveanca Mariana Tîrcă (61 ani) a fost o handbalistă de mare valoare internațională, respectată de adversari și arbitri, extrem de iubită de suporteri peste tot pe unde a jucat, în România sau în Croația, la Podravka Koprivnica. Totuși, relația cu fanii de sub Tâmpa îi este aproape de suflet, sentimentul fiind reciproc, bineînțeles. În agreabila discuție pe care am avut-o în emisiunea „Vocile Sportului cu Silviu Prescornițoiu”, am rugat-o pe legendara jucătoare, la un moment dat, să le transmită un mesaj iubitorilor de handbal care i-au însoțit pașii ca jucătoare, mai apoi ca antrenoare sau membru al staff-ului de conducere. Zâmbetul i-a revenit pe față când a rememorat întâmplări de altădată. „Sunt extrem de fericită că am făcut și încă fac parte din lumea handbalului, poate un pic mai retrasă momentan. Le mulțumesc tuturor pentru momentele minunate pe care le-am trăit împreună. Nu voi uita niciodată momentele când Sala Sporturilor, așa mică cum era la Brașov, am trăit și în postura de jucătoare, și în cea de antrenoare, era arhiplină, oamenii se băteau să reușească să intre în sală. O atmosferă care trebuie să reînvie! Sunt convinsă că putem să renaștem așa ca nație, pe plan sportiv, cultural și din toate punctele de vedere. Trebuie să existe, într-adevăr, un «moment zero» dacă vrem să realizăm ceva în viața asta”, se destăinuie Mariana Oacă, numele de naștere sub care a început lungul urcuș, spre treptele handbalului de performanță și podiumul competițiilor interne sau internaționale. În ciuda mediocrității în care trăiește în prezent echipa etalon a Brașovului, CSM Corona, la limita subzistenței, cu toate sumele amețitoare pe care le înghite de la bugetul public, inegalabila noastră handbalistă nu și-a pierdut încrederea. Ce o face să fie optimistă? „Eu sper ca, în curând, să văd o schimbare, așa, la nivel de oraș și de sport, să ne regăsim așa cu toții. Repet, în primul rând și eu, ca om, ca persoană am pus foarte mult suflet pentru că întotdeauna am mers după principiul să las ceva în urma mea. Mi-am dorit foarte mult ca la Brașov să găsim o echipă care să performeze cu majoritatea jucătoarelor crescute în propria pepinieră. Până la un moment dat proiectul mergea bine, dar dintr-o dată s-a schimbat ceva. Mă bucură că oamenii cred și speră că cel puțin handbalul va redeveni un sport care să ne aducă satisfacții și pe plan internațional. Am convingerea că atunci când vor fi oamenii potriviți, și așteptăm să se întâmple lucrul ăsta, handbalul va redeveni un sport etalon pentru Brașov”, mărturisește. Ne oferă și un argument: exemplul că a mai fost, că s-a putut ca formația comunității brașovene să reprezinte municipiul cu cinste și să cunoască satisfacții deosebite pe scena europeană a „Jocului în 7”. „Știți ce mă frapează? Faptul că am uitat că pe vremea când jucam în cupele europene Brașovul nu era descoperit în adevărata lui valoare, cu toate că domnul George Scripcaru a făcut enorm pentru oraș. Eu am văzut Brașovul înainte de a deveni dânsul primar, l-am văzut și am trăit pe perioada cât a fost primar și am constatat toate schimbările. Toate echipele care jucau aici se mirau când soseau. De exemplu, când am jucat finala Cupei Cupelor cu Larvik, norvegienii au rămas efectiv impresionați de frumusețea orașului Brașov. Sportul este un mesager extraordinar, un bun ambasador, pentru a promova ceea ce de fapt noi avem, frumusețea locurilor, tradițiile, este ceva senzație. Mi-aș dori să retrăiesc aceste momente!”, ni se confesează doamna care, în semn de recunoaștere, e cetățean de onoare al Brașovului. Același titlu onorific i-a fost acordat în alte două orașe: Făgăraș și Koprivnica, din Croația. Înapoi la marea dorință a brașovenilor. Se poate începe o construcție solidă, de viitor, cu tot ce se găsește la ora actuală în „ograda” handbalului local? Să fim acolo unde am fost odată. Mariana Tîrcă nu ezită răspunsul, de parcă s-ar fi înălțat ca pe vremuri în fața zidului advers, gata să marcheze: „Eu spun că da! Clubul Transilvania, care a împlinit zece ani de activitate, cu performanțe foarte frumoase cel puțin pe linie de handbal, chiar dorește să crească copii. Corona are baza, centrul de copii și juniori, pe care trebuie să-i gestioneze în folosul brașovenilor”. Continuă pe aceeași linie, însă mai sentimentală. „Ce frumos mi s-ar părea mie să văd, așa, sala plină de părinți, rude și prieteni. Pentru că sunt convinsă: dacă noi am avea în teren jucătoare din Brașov, atmosfera și implicarea ar fi mult mai mari nu doar prin prisma gradului de rudenie, ci a faptului că am reușit să creăm o echipă de înaltă performanță în mare majoritate cu copii crescuți în Brașov, cu ai noștrii. Una e și pentru cei care ajută și susțin sportul, când văd că avem propriile elemente și valori. Atunci chiar îți vine să investești și să aloci mult mai multă atenție cluburilor care chiar fac lucrul ăsta. E singura noastră șansă!”, își deschide gândurile și sufletul, mai ales, actualul director tehnic de la clubul Transilvania Brașov. Cum de la dorință la putirință și mai apoi la reușită e-o cale atât de lungă, cam care ar fi secretul succesului? De fap, ne lămurește, nu-i nicio mare taină: e munca, sfânta muncă, așa cum pilduitor s-ar zice. „Pentru asta trebuie să reașezăm scara valorilor și să nu uităm că munca este cea care ne aduce marea performanță, nu lăsând-o că merge și așa. Unde nu e continuitate în disciplina organizatorică și în muncă, nu ai continuitate în rezultate, pentru că nu e consistență. Nu ai cum să ai o evoluție constantă, atât timp cât tu nu ești pregătit pentru asta. Și cât am fost jucătoare, și ca antrenoare sau coordonator am mers mereu după deviza asta: «Oglinda jocului este antrenamentul». Dacă nu te antrenezi la parametriii necesari, nu ai cum să dai randament sau să aștepți de la joc că poți să ai o altă evoluție. Te antrenezi la nivelul jocului, joci ceea ce trebuie, nu te antrenezi, nu joci, nu ai cum”, susține reputata antrenoare. VA URMA: Competițiile de handbal școlar nu mai au relevanța de altădată!